In timpul examenelor, traditia a stabilit ca el sa fie acoperit - cu un steag britanic - pentru ca, altfel, isi exercita influenta malefica asupra celor care stau in apropierea lui: acestia vor avea cu siguranta ghinion la examen, sau chiar mai rau.
De unde pana unde a ajuns tabloul sa aiba o astfel de faima? Ca orice opera de arta zisa "blestemata", are agatata de ea o poveste nefericita, cu mai mult sau mai putin adevar in ea, poveste care i-a statornicit reputatia.
Royal Holloway University of London
*
In cazul de fata, se spune ca, in timpul unui examen, o studenta s-ar fi sinucis - si inca intr-un chip groaznic, varandu-si in nas doua creioane! - lasand un bilet in care scrisese: "Ursii m-au facut sa fac asta!"
Ursii? Da, pictura arata doi ursi, doi ursi polari incadrand ceva ce reprezinta, fara indoiala, niste ramasite umane; unul dintre ursi sfasie un steag, celalalt are in gura un os despre care anatomistii spun ca e o coasta desprinsa dintr-un schelet omenesc. Intre cei doi ursi, zac resturile unei barci sfaramate si o cusca toracica (de om); alaturi, o carpa albastra (care ar reprezenta ce-a mai ramas dintr-o uniforma militara) si un ochean. Totul e inconjurat de un peisaj polar, plin de gheturi si scaldat intr-o lumina spectrala.
Cam sinistru, intr-adevar, dar chiar atat de devastator incat sa indemne pe cineva la sinucidere? Cat adevar si cata fabulatie e in povestea despre studenta cu pricina, nu se stie. La urma urmei, nu e imposibil ca o tanara fata cu un psihic labil, probabil "cu tendinte suicidare" - cum se spune in limbajul psihologic de azi -, dezechilbrata de stresul inerent examenelor, sa fi cedat nervos si sa fi facut gestul… dar, de stiut, nu se stie sigur. Legenda insa persista, ca si traditia acoperirii tabloului nefast; se stie cat de superstitiosi devin studentii la examene, sub imperiul emotiilor, si cat de tare le poate afecta asta performantele.
Dar, odata descalcita tesatura de superstitii, legenda, emotii si autosugestie din povestea de mai sus, ce mai ramane din aura nefasta a tabloului? Faptul ca isi trage inspiratia tot dintr-o tragedie, una absolut neindoielnica.
Da, dincolo de povestea despre fata cara s-a sinucis dand vina pe tablou, in spatele acestei picturi se afla cu adevarat o istorie tragica. E vorba despre soarta cumplita a unei expeditii arctice, ai care membri (129 la numar) au pierit cu totii si, foarte probabil, unii dintre ei chiar au cazut victime ursilor polari.
Prima jumatate a secolului al XIX-lea a fost un timp al cuceririlor. Cuceriri stiintifice, progres tehnic, descoperirea de catre europeni a unor noi civilizatii, a unor teritorii inca necunoscute, a unor noi rute comerciale…
In aceasta ambianta, de emulatie si triumf al geniului uman, Marea Britanie ocupa unul dintre locurile de frunte. In fiecare an se descoperea ceva nou, se inventa ceva, se dobandea ceva, se construia ceva mai mare, mai bun, mai eficient… Realizarile savantilor britanici, ale exploratorilor britanici, ale inginerilor britanici creau poporului britanic sentimentul inaltator de a fi in frunte, de a fi un lider printre natiuni.
In aceasta atmosfera de optimism si mandrie patriotica a avut loc, la 19 mai 1845, plecarea unui grup de exploratori britanici intr-una dintre multele expeditii care, in secolul al XIX-lea si inceputul secolului XX, au incercat sa gaseasca un soi de Sfant Graal geografic: pasajul nord-vestic.
Inca din secolul al XVI-lea, dupa ce fusese descoperita America si ocolul Pamantului fusese realizat, navigatorii europeni visau sa descopere o ruta care sa lege Atlanticul de Pacific, prin nordul globului terestru, astfel incat sa nu mai fie necesara lunga calatorie pana la Stramtoarea Magellan.
Abia in primii ani ai secolului XX, avea sa fie descoperit acest drum legendar. A fost nevoie de geniul expeditionar al lui Roald Amundsen (cel care, cativa ani mai tarziu, avea sa fie si primul om care a atins Polul Sud) pentru a-l strabate complet. In 1906, Amundsen a reusit, pentru prima oara, sa ajunga din Groenlanda (in Atlantic ) in Alaska (in Pacific), croindu-si calea prin puzderia de insule arctice din nord-estul Canadei. Pana atunci, insa, pasajul nord-vestic, ca orice lucru de valoare pentru a carui cucerire e nevoie de sacrificii grele, a facut multe victime. Printre ele s-au numarat si membrii expeditiei Franklin.
Roald Amundsen
Sir John Franklin era deja un explorator experimentat si foarte stimat de concetatenii sai, atunci cand, in 19 mai 1845, a pornit, cu doua nave - Erebus si Terror - in cautarea misterioasei treceri dintre oceane.
Cele doua ambarcatiuni erau moderne si puternice; erau prevazute cu spargatoare de ghetata actionate cu aburi; fusesera ranforsate pentru a rezista inclestarii in gheturii in timpul iernii arctice; aveau la bord provizii suficiente pentru a rezista trei ani in calatorie, iar echipajele erau alcatuite din oameni hotarati, zdraveni si cu experienta. Parea ca nimic nu statea in cale izbanzii si multimea care se adunase sa ovationaze plecarea navelor, in sunetele fanfarei, incerca un explicabil sentiment de superioritate si orgoliu. Nimeni nu se indoia de succes - si prabusirea sperantelor avea sa fie cu atat mai cumplita.
Sir John Franklin
*
Timp de aproape trei ani, nimeni nu si-a facut griji prea mari, bizuindu-se pe faptul ca navele aveau destule provizii, dar, incepand din 1848, vazandu-se fara nicio veste de la exploratori, Britania a inceput sa se ingrijoreze.
Amiralitatea a trimis multe expeditii (peste 25) in cautarea lui Franklin, fara a-l gasi; totusi, aceste expeditii n-au fost o pierdere de timp si de bani, caci in cursul lor, au fost cartografiate intinderi de mii de km si au fost facute numeroase observatii stiintifice care au imbogatit volumul de cunostinte ale vremii.
Jurnalele acestor expeditii erau adesea pasionante si erau publicate, pe fragmente, in cele mai citite ziare ale vremii, facand concurenta romanelor-folileton ale unor mari scriitori, precum Charles Dickens sau Anthony Trollope. Insa despre Franklin si oamenii sai - nicio veste.
Amiralitatea a pus la bataie un premiu banesc considerabil, destinat celui care va aduce informatii veridice privind soarta echipajului. Abia in 1854, la noua ani dupa plecarea expeditiei, John Rae, un explorator scotian, a aflat, de la membrii unor triburi de eschimosi, ca un numar de vreo 40 de oameni de rasa alba fusesera vazuti pe tarmul insulei King William si fusera, mai tarziu, gasiti morti. Asta se intamplase in 1850; asadar, vestile erau deja vechi de 4 ani.
John Rae
*
Una dintre cele mai tulburatoare informatii - care a zguduit spiritele britanicilor - a fost faptul ca John Rae sugera, in raportul sau catre Amiralitate, ca membrii expeditiei recursesera, disperati de foame, la canibalism, mancandu-si tovarasii morti; or, asta era culmea ororii pentru oamenii epocii victoriene. Ca un barbat de onoare, un militar, un explorator, sa ajunga sa manace carne de om era ceva de neimaginat (in special pentru cei care nu suferisera de foame in viata lor…), contrazicand toate idealurile epocii, exprimate prin notiuni ca disciplina, autocontrol, eroism si spirit de sacrificiu.
Oricum, ceea ce se intamplase era inca o enigma si acest mister care invaluia soarta expeditiei continua sa preocupe opinia publica, sa-i emotioneze pe britanici si la aproape 10 ani de la plecarea expeditiei, chiar daca nimeni nu mai spera ca vreunul dintre cei 129 de barbati sa mai fie in viata.
Cat de adanc erau implicati britanicii epocii victoriene in aceste evenimente se vede din cele intamplate in 1857:
Lady Franklin (foto, jos), sotia liderului expeditiei, care facuse, de-a lungul anilor, numeroase apeluri miscatoare catre public, castigand simpatia tuturor, a hotarart sa organizeze ea insasi o expeditie de cautare. A echipat - partial pe socotela ei, partial cu fonduri stranse prin subscriptie publica - un vas, numit Fox, si l-a angajat pe ofiterul Francis Leopold McClintock pentru a comanda expeditia.
Iar acesta, dupa doi ani de cautari, a reusit: a gasit note asupra expeditiei (in care era consemnata data mortii lui Sir John Franklin - 11 iunie 1847), obiecte care apartinusera membrilor expeditiei si ramasite scheletice ale unor dintre ei. Ulterior, s-a stabilit ca exploratorii pierisera din cauza unor boli (pneumonie, tuberculoza, botulism, scorbut), posibil si a unei otraviri cu plumb (datorita unor conserve ambalate neglijent de catre fabricant) si, cu siguranta, de inanitie si frig. In jurul unei barci apartinand navei Erebus, in care au fost descoperite ramasitele a doi oameni, au fost vazute urme de ursi polari si alte salbaticiuni, iar McClintock a relatat ca ramasitele umane fusesera, partial, mancate de animale.
Tot ceea ce descoperise, precum si peripetiile calatoriei, a descris intr-o carte: The Voyage of the 'Fox' in the Arctic Seas: A Narrative of the Discovery of the Fate of Sir John Franklin and His Companions.
Cartea, aparuta in 1859, a avut un succes comercial imens si un impact cultural pe masura: a fost reeditata de mai multe ori, ziarele si revistele au publicat numeroase extrase, a aparut pana si o versiune pentru copii, iar relatarea a influentat semnificativ literatura si artele vizuale in epoca.
In acest context s-a nascut inspiratia pentru Omul propune si Dumnezeu dispune. Din nou, tabloul e o dovada a notorietatii chestiunii, a puternicei implicari a britanicilor in problema disparitiei lui Franklin si a oamenilor sai.
Autorul tabloului, Sir Edwin Landseer era, la vremea respectiva, unul dintre cei mai pretuiti pictori si sculptori animalieri din Europa. Specialitatea sa erau tablourile reprezentand caini, pisici, maimute, cai, cerbi; animale de companie, animale de circ, salbaticiuni - o intreaga fauna, diversa si captivanta, reprezentata cu sensibilitate si afectiune.
Omul propune si Dumnezeu dispune e o aparitie destul de ciudata in ansamblul operei lui de pana atunci, de vreme ce majoritatea tablourilor sale prezentau animalele in ipostaze pasnice, jucause sau manifestand emotii aproape omenesti.
Tabloul blestemat: Omul propune si Dumnezeu dispune
*
De altfel, si reactiile privitorilor au fost amestecate; unii au admirat priceperea si vigoarea cu care fusese pictata, altii, insa, au condamnat modul in care artistul a ales sa infatiseze tragedia, considerand ca tabloul atinge un nivel al ororii inacceptabil pentru un om civilizat.
Ursii care sfasie un cadavru alcatuiau, pentru mintea omului victorian, o imagine horror, deranjanta si in contrast cu spiritul vremii: unde era imaginea omului-cuceritor, stapan al naturii, capabil sa domine adversitatile in temeiul superioritatii lui asupra celorlalte creaturi? Chiar daca soarta expeditiei fusese una tragica, chiar daca vitejii exploratori pierisera pana la unul, britanicii ar fi preferat o altfel de reprezentare a faptelor, una in care tragismul sa fie luminat de o aura de eroism romantic, fara a descrie sfarsitul nefericit al actiunii cu atat brutalitate si naturalism.
Invitata la expozitia Academiei Regale de Arta, din 1864, Lady Franklin, vaduva exploratorului mort, a refuzat sa se uite la panza care ii reamintea, cu atata cruzime, soarta groaznica a sotului ei.
Si, pana in ziua de azi, pictura, agatata in galeria Universitatii Royal Holloway, isi exercita ciudata influenta asupra spiritului tinerilor, chiar daca acestia cunosc doar scurta si indoielnica poveste a fetei cu creioanele, nu si adevarata tragedie a celor 129 de oameni, care a inspirat crearea "tabloului blestemat".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu